Experi(m)ente

Ziua când ne scoatem măştile
Superficialitatea lumii acesteia e mult prea evidentă. Un bal al măştilor, sub care se ascund feţe de bestii, deseori. De ce ne-ar fi frică să sărbătorim Halloweenul, o zi în care oamenii îşi pun măşti dezgustătoare, care te fac să crezi că trăieşti într-un ecran de televizor, într-un film de groază? De fapt, mereu am fost şi vom fi nişte bestii, adevărul este că în ziua aceea, aş zice că… ne scoatem măştile, nu ni le punem, aşa cum s-ar părea.
La sfârşitul celei de-a doua luni de toamnă, am sărbătorit pentru prima oară un Halloween adevărat şi, ca să reîntregesc seara, am privit la sfârşit şi un film de groază. Sinceră să fiu, m-am simţit ca un copil care priveşte de sub pătură monştrii creaţi de vreo minte mai mult sau mai puţin bolnavă. Recunosc, filmele de groază mă terifiază.
A fost foarte amuzant să mergem „Trick or treat” („Ne daţi ori nu ne daţi”) cu familia-gazdă. Nu că am fi primit prea multe dulciuri,
că nu ăsta era scopul nostru, de fapt. E doar interesant să vezi cum oamenii se uită la tine, fiind conştientă că arăţi ca o creatură neomenească. Ca să vă faceţi o impresie despre look-ul meu, vi-l descriu în două cuvinte: o perucă albă, înfoiată, machiaj – cu cât mai întunecat, cu atât mai bine, ruj negru, colier din bostani, din plastic şi cercei mari, cu păianjeni – toate astea luminând şi creând atmosfera sumbră a Halloweenului.
Acum să spun că mă contrazic şi să afirm că nu sunt totuşi un vampir aşa cum arătam? Că masca pe care, de facto, am scos-o, nu e adevărată? Ba nu, nu încerc nicidecum să infirm faptul. De fapt, cu toţii suntem nişte creaturi din alea, sugem din sângele acestei lumi, din visele noastre, le lăsăm fără vlagă, unica modalitate de a ne întreţine viaţa cu adevărat. Şi nu că asta ar fi rău, e ceea ce trebuie să facem. Să ne pândim visele şi să le lăsăm fără de putere.
Ziua Recunoştinţei, ori…
Ziua Recunoştinţei în America se referă la… curcani! Da, în sensul cel mai direct. Am putea spune că această pasăre e o mascotă a sărbătorii, e felul de mâncare nelipsit de pe masa de sărbătoare. Entuziasm peste tot: presărat pe trotuare, uitat pe ferestrele magazinelor, risipit în autobuzul galben şi-n zăpada căzută ieri şi topită la repezeală.
Dimineaţă. În faţa cutiei poştale – teancuri de reviste cu avertismente şi alte note de plată trimise prin poştă… Nimic încântător. Toată pardoseala e plină de reclame – unele mai ispititoare decât altele. Toţi încearcă să descopere adevăratele profituri care se ascund sub aşa-zisele mici preţuri de sărbătoare.
Planuri de invadare a magazinelor. Prostie. Dar… toţi vor să achiziţioneze orice pentru mai puţin. Sentimentul că ai plătit mai puţin decât ar merita te face să te simţi superior, într-un oarecare fel.
Ora 3:30 AM. Bătăi în uşa camerei. Somnoroasă, îmi pun perna în cap. Altă bătaie… îmi dau seama că nu e destul – folosesc şi plapuma. Uşa se deschide. Nicio şansă să mai scap. Toţi mergem la… cumpărături!!! Foarte incitant! Îmi ziceam: „Doamne, mai ciudaţi ca noi probabil că nu există!”. Mare mi-e mirarea (sau nu!) când descopăr că prin magazine oamenii mişună ca furnicile, de parcă e în miezul zilei.
Mergeam ca o somnambulă, iar preţurile mici nu-mi făceau cu ochiul, căci îi ţineam închişi. Aveam impresia că sunt într-un tunel al etichetelor promoţionale. Cozi lungi. Ba nu, cozi ameţitor de lungi la compartimentul Electrocasnice. Mare nebunie. Sute de oameni aşteaptă răbdători ca până la urmă să audă că nu mai e în stoc ceea ce aşteptau să cumpere. Tipic. Prea complicat pentru unele persoane să realizeze că nu mai apucă nimic…
Ziua Recunoştinţei marchează, la americani, de fapt, începutul sărbătorilor de Crăciun. Şi mă tot întreb: care-i semnificaţia acestei zile? Paradoxal, nu am auzit niciun „mulţumesc”… către… nimeni… Şi poate Cineva ar fi meritat totuşi acel cuvânt „magic”? Bizarerie. Eu am rămas în cameră cu întrebarea mea… neputincioasă să schimb ceva în situaţia creată. Mă resemnez – nu ai voie să impui nimănui părerile tale…
Zi de vineri. Mergem în statul vecin, Idaho. Cică, să vedem ceva frumos. Paradă, maşini, lumini,
adulţi şi copii costumaţi. Era noiembrie! Nici gând de Crăciun în capul meu! Dar ei ne tot urau Crăciun fericit. Era frig, extraordinar de frig, nici pic de zăpadă, doar ger…
Au urmat artificii încântătoare. Luminile zburau în aer şi se stingeau mai târziu, de parcă atingeau o margine de cer. Păreau a fi încătuşate, atât de captive, încât mureau deasupra noastră… Ce trist… Şi eu, care credeam că aş putea zbura, cu vreun foc de artificii, acolo unde m-ar duce gândul. Dar sunt om, mi-e frică de prăbuşire…
Şcoala devine familiară. Nu mai văd o problemă în a te aşeza pe unde ai apucat ca să îţi mă-
nânci liniştit prânzul, de parcă i-ar păsa cuiva. De fapt, toţi fac aşa. Şiruri de elevi pe marginile coridoarelor, pe podeaua de piatră, pe mochetă – nu contează.
Intru în sala de matematică. Profa ne vorbeşte de planurile pentru trimestrul curent. Aminteşte şi de nelipsita, de o importanţă indiscutabilă, vacanţă de… Crăciun! (ups! sau poate nu?). Îşi cere scuze şi zice: „Rectific, vacanţa de iarnă”… Am rămas perplexă… Cică, aşa ţi-ar impune cumva ideile religioase. Şi asta e ţara care are pe bancnote vestita frază: „În Dumnezeu ne încredem!”.