vIaȚa DIN ani

Publicat în nr. 2 al revistei “Clipa”

clik aici

La jumătatea acestei
ierni, pe când nu
se-arăta nici urmă de
zăpadă (aşa-s iernile
pe la americani, pesemne că, zadarnice…),
am mers la schi, am găsit
zăpadă în Kellogg, Idaho. A fost
prima mea experienţă de a schia,
pe care am savurat-o din plin. Am
luat o lecţie înainte, nu am vrut să
pornesc la vale neştiind măcar cum
să încetinesc. Pista pentru începători
nu e groaznică, însă cea pentru
profesionişti îmi pare pentru supraoameni;
or, e sinucidere curată. Nu
am riscat pentru că mai şi auzisem
de începători care s-au aruncat în
faţa trenului în felul ăsta. Eu însă
mi-am dorit mai multă siguranţă.
Simţeam nevoia zăpezii sub picioare,
ştiind că în Moldova ninge şi e
frig de crapă pietrele. Anul trecut în
Washington zăpada îţi ajungea mai
sus de genunchi, însă iarna asta a
rămas la mine-n ţară. Zăpada îmi
creează o fericire lăuntrică indescifrabilă,
impenetrabilă, pe care
nimic n-o poate distruge decât
topirea însăşi.
În Idaho am fost cu familiagazdă
şi cu toţi ceilalţi elevi de
schimb din organizaţia căreia îi
aparţin. Am mers pe străzile Kel-
loggului – un centru minier şi cel
mai mare comerciant de automobile
marca Dodge din întreaga lume.
Am savurat un weekend relaxant
şi ne-am întors acasă împliniţi.
Ziua Îndrăgostiţilor, februarie,
la ei nu-s divergenţe de genul
14 sau 24 februarie, care zi e mai
potrivită. Dar n-am uitat şi de 24,
e sărbătoarea noastră, oricum. E
plăcut să primeşti ursuleţi din pluş
cu inimioare moi din cârpă, dar
mi-e dor de inimi adevărate…
Ce surpriză! O prietenă de-a
mea din Moldova se află exact în
oraşul în care sunt eu, încă înainte
de apariția mea pe-aici. M-am
bucurat mult. Ne mai facem timp
să pălăvrăgim în română. E-aşa de
minunat să vorbeşti şi să nu te-nţeleagă
nimeni în afară de persoana
căreia îi vorbeşti! Atât de nou mi sa
părut faptul că am putut să discut
în limba mea având pe cineva faţă
în faţă. Am o antipatie la moment
faţă de tehnică. Mereu apar probleme,
dacă te auzi la microfon, nu
funcţionează camera web şi invers,
niciodată perfect. Am avut satisfacţia
să port o conversaţie fără fire şi
minute pierdute pentru întrebări
de genul: „Mă auzi?”, „Eşti sigur/
ă?”, „Dacă te-aş mai şi vedea…” etc.
Devine enervant. Am zis că îi pun
cruce computerului pentru măcar
câteva săptămâni după venirea
mea în ţară. Acum însă este unica
modalitate de a face conexiunea
peste ocean.
La şcoală am descoperit o nouă
oportunitate, şi-anume de a lua
lecţii de web design, adică am
învăţat cum să creez site-uri. Am
creat şi pagina web proprie, care
include călătoriile mele aici, în
SUA, impresii şi informaţii despre
concursul de burse la care am participat.
O puteţi accesa la http://
www.usaexperience.webs.com.
Profesorul îşi promovează materia
pe care o predă chiar prin elevii
lui. Ultimul proiect pentru lecţie
a fost un site care face reclamă
lecţiei de web design.
Recent, am privit filmul numărul
unu în topuri, timp de vreo 7-8
săptămâni, şi-anume, Avatar, cu
efecte 3D. Grafica, care este întradevăr
uimitoare, şi sentimentul
pe care ţi-l dă filmul după ce l-ai
vizionat pe un ecran enorm… la fel
de enorm ţi-e şi gândul din creier,
că fiinţa umană este echivalentă
cu distrugerea acestui pământ,
iar ca să ştiţi despre ce vorbesc, vă
recomand să-l vizionaţi.
Sportul e important în viaţa
americanilor şi mi-am zis că un
sport de primăvară ar fi benefic;
am ales tenisul de câmp, cu
siguranţă nu o să am aşa ocazie în
Moldova.
Şi iată că a venit martie – astenia
anotimpului culorii. Iar fluturii
îmi zboară din mâini, de parcă
descompunerea mâinilor mele nu e
decât mii de zbânţuiri colorate, ori
extensii de suflet izbindu-şi aripile
de pereţii camerei şi… ciudat, mor,
cedează în clipa următoare. Şi mă
gândesc la fluturii din stomac când
ne îndrăgostim, să fie aia fragmentarea
sentimentelor, o explozie de
suflet? O (in)digestie a dragostei?
Iar dacă totul vine de la creier
şi îmi modelez singură fluturi
ca să-mi creez impresia că sunt
nişte reprezentări pe care iubirea
le naşte, atunci lăsaţi-mă să (mă)
mint în continuare, moleşeala plăcută
de minciună mă ţine într-un
confort impenetrabil. Toată viaţa-i
o frumoasă minciună, în fine vă
amăgiţi cu toţii că-i minunată şi
eu nu vă deranjez. Vă rog acelaşi
lucru. Lăsaţi-mi fluturii să zboare,
să moară, să vină alţii. Să mă
fericesc.

Experi(m)ente

Ziua când ne scoatem măştile
Superficialitatea lumii acesteia e mult prea evidentă. Un bal al măştilor, sub care se ascund feţe de bestii, deseori. De ce ne-ar fi frică să sărbătorim Halloweenul, o zi în care oamenii îşi pun măşti dezgustătoare, care te fac să crezi că trăieşti într-un ecran de televizor, într-un film de groază? De fapt, mereu am fost şi vom fi nişte bestii, adevărul este că în ziua aceea, aş zice că… ne scoatem măştile, nu ni le punem, aşa cum s-ar părea.
La sfârşitul celei de-a doua luni de toamnă, am sărbătorit pentru prima oară un Halloween adevărat şi, ca să reîntregesc seara, am privit la sfârşit şi un film de groază. Sinceră să fiu, m-am simţit ca un copil care priveşte de sub pătură monştrii creaţi de vreo minte mai mult sau mai puţin bolnavă. Recunosc, filmele de groază mă terifiază.
A fost foarte amuzant să mergem „Trick or treat” („Ne daţi ori nu ne daţi”) cu familia-gazdă. Nu că am fi primit prea multe dulciuri,
că nu ăsta era scopul nostru, de fapt. E doar interesant să vezi cum oamenii se uită la tine, fiind conştientă că arăţi ca o creatură neomenească. Ca să vă faceţi o impresie despre look-ul meu, vi-l descriu în două cuvinte: o perucă albă, înfoiată, machiaj – cu cât mai întunecat, cu atât mai bine, ruj negru, colier din bostani, din plastic şi cercei mari, cu păianjeni – toate astea luminând şi creând atmosfera sumbră a Halloweenului.
Acum să spun că mă contrazic şi să afirm că nu sunt totuşi un vampir aşa cum arătam? Că masca pe care, de facto, am scos-o, nu e adevărată? Ba nu, nu încerc nicidecum să infirm faptul. De fapt, cu toţii suntem nişte creaturi din alea, sugem din sângele acestei lumi, din visele noastre, le lăsăm fără vlagă, unica modalitate de a ne întreţine viaţa cu adevărat. Şi nu că asta ar fi rău, e ceea ce trebuie să facem. Să ne pândim visele şi să le lăsăm fără de putere.
Ziua Recunoştinţei, ori…
Ziua Recunoştinţei în America se referă la… curcani! Da, în sensul cel mai direct. Am putea spune că această pasăre e o mascotă a sărbătorii, e felul de mâncare nelipsit de pe masa de sărbătoare. Entuziasm peste tot: presărat pe trotuare, uitat pe ferestrele magazinelor, risipit în autobuzul galben şi-n zăpada căzută ieri şi topită la repezeală.
Dimineaţă. În faţa cutiei poştale – teancuri de reviste cu avertismente şi alte note de plată trimise prin poştă… Nimic încântător. Toată pardoseala e plină de reclame – unele mai ispititoare decât altele. Toţi încearcă să descopere adevăratele profituri care se ascund sub aşa-zisele mici preţuri de sărbătoare.
Planuri de invadare a magazinelor. Prostie. Dar… toţi vor să achiziţioneze orice pentru mai puţin. Sentimentul că ai plătit mai puţin decât ar merita te face să te simţi superior, într-un oarecare fel.
Ora 3:30 AM. Bătăi în uşa camerei. Somnoroasă, îmi pun perna în cap. Altă bătaie… îmi dau seama că nu e destul – folosesc şi plapuma. Uşa se deschide. Nicio şansă să mai scap. Toţi mergem la… cumpărături!!! Foarte incitant! Îmi ziceam: „Doamne, mai ciudaţi ca noi probabil că nu există!”. Mare mi-e mirarea (sau nu!) când descopăr că prin magazine oamenii mişună ca furnicile, de parcă e în miezul zilei.
Mergeam ca o somnambulă, iar preţurile mici nu-mi făceau cu ochiul, căci îi ţineam închişi. Aveam impresia că sunt într-un tunel al etichetelor promoţionale. Cozi lungi. Ba nu, cozi ameţitor de lungi la compartimentul Electrocasnice. Mare nebunie. Sute de oameni aşteaptă răbdători ca până la urmă să audă că nu mai e în stoc ceea ce aşteptau să cumpere. Tipic. Prea complicat pentru unele persoane să realizeze că nu mai apucă nimic…
Ziua Recunoştinţei marchează, la americani, de fapt, începutul sărbătorilor de Crăciun. Şi mă tot întreb: care-i semnificaţia acestei zile? Paradoxal, nu am auzit niciun „mulţumesc”… către… nimeni… Şi poate Cineva ar fi meritat totuşi acel cuvânt „magic”? Bizarerie. Eu am rămas în cameră cu întrebarea mea… neputincioasă să schimb ceva în situaţia creată. Mă resemnez – nu ai voie să impui nimănui părerile tale…
Zi de vineri. Mergem în statul vecin, Idaho. Cică, să vedem ceva frumos. Paradă, maşini, lumini,
adulţi şi copii costumaţi. Era noiembrie! Nici gând de Crăciun în capul meu! Dar ei ne tot urau Crăciun fericit. Era frig, extraordinar de frig, nici pic de zăpadă, doar ger…
Au urmat artificii încântătoare. Luminile zburau în aer şi se stingeau mai târziu, de parcă atingeau o margine de cer. Păreau a fi încătuşate, atât de captive, încât mureau deasupra noastră… Ce trist… Şi eu, care credeam că aş putea zbura, cu vreun foc de artificii, acolo unde m-ar duce gândul. Dar sunt om, mi-e frică de prăbuşire…
Şcoala devine familiară. Nu mai văd o problemă în a te aşeza pe unde ai apucat ca să îţi mă-
nânci liniştit prânzul, de parcă i-ar păsa cuiva. De fapt, toţi fac aşa. Şiruri de elevi pe marginile coridoarelor, pe podeaua de piatră, pe mochetă – nu contează.
Intru în sala de matematică. Profa ne vorbeşte de planurile pentru trimestrul curent. Aminteşte şi de nelipsita, de o importanţă indiscutabilă, vacanţă de… Crăciun! (ups! sau poate nu?). Îşi cere scuze şi zice: „Rectific, vacanţa de iarnă”… Am rămas perplexă… Cică, aşa ţi-ar impune cumva ideile religioase. Şi asta e ţara care are pe bancnote vestita frază: „În Dumnezeu ne încredem!”.