Prin epidermele frunzelor simt toamna… de parcă tot trupul meu ar avea conexiuni nevăzute cu nervurile lumii acesteia, cu recele ei. Inima nu-mi doarme niciodată, stă la pândă, urmărindu-şi propriile bătăi şi umbre… Frunzelor nu le ajung culori ca să exprime ce simt, se maschează în fel şi chip, se camuflează şi-şi găsesc odihna în tăcerea de peste capetele noastre.
Din tot vârtejul de schimbări care au avut loc în viaţa mea în primele luni de studenţie, am ţinut să mai concep şi eu una. După săptămâni întregi de meditaţii, asemeni unor şedinţe yoga (da! într-atât de greu îmi este să iau decizii) într-o zi de sâmbătă, când era frig şi urât afară, nu m-am sinchisit să-mi creez eu atmosfera de confort şi, iată-mă,o nouă eu, cu o frizură nouă. Noua mea imagine e un fel de retrospecţie, or sunt tot eu, călătorind în timp şi spaţiu în anii când eram în clasele primare şi primeam sfârle de la colegi de fiecare dată cînd păşeam în clasă după coafor, cu ma-a-a-ri emoţii.
Orele de filosofie se rezumă la zadarnicele încercări ale profesorului de a ne capta atenţia. Ca pe nişte muşte încearcă să ne momească, nu pentru ca să ieşim,ci ca să ramânem, să ne prindem de fâşia lipicioasă cu miros îmbietor. Ca în fiecare zi de joi, poți să numeri pe degete câţi vin la prima oră. Păcat de-atâta filosofie irosită între patru pereţi care o înghit. Eu, cel puţin, sunt într-o altă dimensiune acum.
Venită la universitate, eu şi colegele mele, ne-am ciocnit de sfaturile unor profesori: Să vă văd pe toate măritate! Ştiu fiecare ce gândiţi, pot să vă prezic care din voi o să fie prima; sau: deşteaptă în sec. XXI, e acea femeie care nu acordă timp companiei bărbaţilor şi nu care se mărită prea curând. Stai şi te gândeşti, cu mintea ta de studentă în anul I, cui oare să- i dai dreptate. Evident, suntem la o vârstă când vrem să trăim, nu doar să ascultăm şi să medităm la rece.
Se apropie sesiunea… Încă nici nu suntem studenţi.. până nu am trecut şi prin filtrul examenelor, aşa ni se tot spune. Cuminţi şi cu ochii măriți de mirare, ne conformăm şi aşteptăm “botezul”. Jumătate de an, ca jumătate de tonă de lecții învățate, și nu mă refer la teoretizări din manuale, ci descoperiri personale.
Universitatea e până la urmă… locul unde începi să deosebeşti ce îţi este absolut necesar şi de la ce poţi să te eschivezi fără ca să se prăbuşească toată lumea din jurul tău. E vorba de alegerile pe care le faci, pentru că timp, mereu o să fie prea puţin. Mereu o să ne plângem că nu ne ajunge, nici pentru lecturi, nici pentru teatru, viaţă culturală şi nici n-o să se schimbe nimic până nu o să dăm din coate disperaţi să facem loc şi lucrurilor care ne place să le facem, nu doar acele obligatorii, nişte idei generate de oameni mari pentru oameni mici (încă). Propriul program, individualizat, ni-l vom face fiecare conform scopurilor şi placului fiecăruia dintre noi. În dependenţă de ce vrem să ajungem, ce ne lipseşte în bagajul de experienţă, care la moment pare atât de gol!
Încep să mă obişnuiesc cu existenţa catedrei în săli, mă minţea că ar fi fost o prezenţă mai impunătoare decât însăşi cea a profesorului, mă înspăimânta şi îmi venea să stau doar în faţă, chiar sub nasul ei, tocmai ca să nu ma vadă – ea. Săli mari, cu motive arhitecturale vechi, unele văruite în culori de spital, altele mici, asemeni unor birouri de directori faliţi.
Acum, să am grijă de catalog mi se pare cea mai mare responsabilitate şi parcă nu conştientizez că o sa vină altele mai mari… Cu toate acestea, Emil Gârleanu zicea că tinerețea, chiar în mijlocul mâhnirilor, are o lumină a ei. Mâhnirile mele vin din lucruri mici, dar așa pot veni și bucuriile, dacă știi să le primești cu brațele deschise. Și anume acum se duce lupta aceasta nesfârșită cu sine, în care o mânecă trage pe alta. Acum sunt anii când (trebuie să) treci pe sub microscopul care te lasă să vezi în tine, dincolo de tine, să te modifici ca o poză în photoshop, pe dinăuntru și pe dinafară.
De la început mi-a fost frică de această stranietate pe care o vedeam peste tot în jur, mă înconjura nemilos, nou şi, oarecum, vechi, care e numit la noi – tradiţie.
O iarnă seacă, în a cărei atmosferă cresc tridimensional viruși, gata să ne atace, unul-câte-unul. Un 2012 fără de zăpadă și ghețuș, totuși, sper să fie semne nu ale unui an monon, dimpotrivă, unul sigur, care să ne țină cu picioarele pe pământ, dar să nu ne știrbească zborul.
Fluture miop, privind fericit înainte.
