Când cad norii pe podea

Când cad norii pe podea, ţi se dă posibilitatea să-i sufli încotro vrei tu, să le dai orice formă. Ţi se pare că păcăleşti cerul. Mereu ai vrut să fii stăpân şi ţi-a plăcut să ordoni. Vrei să ajungi în ipostaza de a-ţi condamna propriul eu – cea mai lăudabilă autopedepsire. Şi cel mai mare triumf este acela care se întîmplă asupra propriei fiinţe. Să stârpeşti egoismul ca pe un şarpe cu clopoţei, răsunător.
Eşti aproape student, iar tu nu vrei decât să le demonstrezi tuturor atletul (intelectual) din tine şi să sari tot mai sus de pe trambulină, spre nori. Arătările acelea din pluş au dat drumul ploii atunci când s-a deschis Cutia Pandorei. Toţi s-au înspăimântat şi au crezut că-i lucru rău. Eu râdeam pe-atunci, îmi amintesc bine, că eram un măr în Pomul Vieţii – lucid ca o picătură de rouă într-un pahar ticsit cu iarbă.
Ploaia, prin ce este ea m-a făcut s-o iubesc. Alergam, pe pistă / prin viaţă, iar şuvoaiele au venit în cele mai oportune momente. Noroiul sau frigul nu mai contează, atunci îţi dai seama că s-a întîmplat prima dragoste.
Când norii s-ar hotărî să cadă, aş vrea să mă găsesc într-o grădină frumoasă, undeva în Paris, poate chiar în cea a lui Cioran. Să-i prind în palme şi să le dau lecţii pentru a fi: cum nu e bine să cazi în depresie, alias podea. Să le fiu psiholog şi îndrumător. A mai auzit cineva de… doctor al norilor? Mi-ar zice cineva că-s nebună dacă le-aş mărturisi că asta e direcţia mea profesională. Cu toate astea, eu asta o sa mă fac, chiar dacă ar fi să muncesc la stat şi să primesc bani puţini. O, ba nu, aş reprezenta universalitatea, doar… toţi au parte de nori! Doar că au nevoie de ei pentru diferite scopuri: unii pentru statutul de ţară agrară de care s-au învrednicit, alţii pentru împlinire sufletească şi poate doar puţini care vor să le fie lor de folos.
Mă vreau sub un nor de ploaie, în gara unde trenul întîrzie mereu (nelipsit va fi ceasul gigant care se impune cu bătăile de la ore fixe, doar-doar s-a răzgîndi cineva să mai ia trenul şi să-şi urmeze inima) ca să reuşesc să-mi iau porţia de răcoare şi linişte. Gara unde peronul e inutil, pentru că mereu vrei să te plimbi pe şine şi să te panichezi cînd lunecă unul din pantofi…
Acolo, în gara cu nori londonezi, nu vor fi unde pentru telefoanele mobile. În gara cu norii căzuţi pe podea poţi să te joci de-a v-aţi ascunselea cu primul străin întîlnit. Tot în aceeaşi gară, poţi să-ţi pui orice dorinţă, nu doar stelele căzătoare îţi poartă noroc.
Cel mai bun cadou este un nor în care să-ţi ascunzi frustrările. Să le ticseşti cu pumnul, pînă la cot, pînă la umăr, pînă nu te mai vezi, pînă nu te mai recunoşti tu însuţi, atunci vei fi cu adevărat eliberat.
Ar trebui inventat un ghid practic de utilizare, cu instrucţiuni amănunţite, cu desene de o complexitate aproape anatomică. Să mergem mai departe de atît şi să raţionăm că, poate norii care cad pe podea au ajuns într-o situaţie limită, iar mesajul lor ar putea însemna mai mult decît îşi poate închipui un creion albastru care conturează o pufoşenie albastră şi stranie.
Când eram mică îmi imaginam că aş putea trage norii de funie, ca la rodeo, şi să-i încalec să mă poarte unde vroia mintea mea credulă.